“Insula” de linişte, de amintiri şi de vise – Gradina Copou

La început modest şi proiectat doar pentru plimbările pe jos, parcul a devenit repede neîncăpător – mai ales pentru mai marii urbei care veneau aici cu trăsurile. A ramas aşa până în jurul anului 1842, când s-a reproiectat amenajarea unui parc spaţios cu alei şi ronduri simetrice.

                         

F. Rebhun a prevăzut amenajarea a două zone plantate, cu alei pentru trăsuri, ronduri pentru întoarcerea lor şi alei pietonale printre flori şi arbori. Din cauza distrugerilor suferite în timpul celui de-al doilea război mondial, parcul a fost reamenajat din punct de vedere al dotarilor, iar aleile au fost pavate.

În mijlocul parcului, dominând artera sa principală, se află Obeliscul leilor – o coloană de piatră înaltă, susţinută de spinările a patru lei.  Monumentul, proiectat de Gh. Asachi, a fost ridicat în anul 1832 şi constituia punctul de atracţie al celor ce-şi făceau plimbările şi căutau să-şi alunge plictisul pe sub coroanele arborilor şi printre rondurile de flori din Copou.

Printr-o petiție către domnitorul Mihai Sturdza (1834-1849), marea boierime și înaltul cler propuneau înălțarea unui monument comemorativ în centrul grădinii publice din capitala Principatului Moldovei, în semn de recunoștință către cele două mari imperii: cel protector – Rusia și cel suzeran -Turcia, care au contribuit la întocmirea Regulamentului Organic (prima legiuire de organizare politico-administrativă și juridică a Principatelor Române, adoptat în anul 1831 la Bucureşti și la Iaşi).

Cei patru lei simbolizau cele patru puteri europene care recunoscuseră independența Țărilor Române. Domnitorului, care era foarte orgolios, i s-a spus însă că țara era reprezentată de coloana de piatră care se sprijinea pe leii din blazonul familiei Sturdza.

Construcția obeliscului a început cu mare grabă la 8 noiembrie 1834 (de ziua onomastică a domnitorului), când s-a pus piatra de fundație și cutia cu anaforaua semnată de boierii Divanului și de cler. Ca urmare a faptului că realizarea monumentului era în întârziere, la data de 28 aprilie 1836 arhitectul vienez Johann Freiwald – proiectant și al Catedralei Mitropolitane aflată în lucru – angajat pentru execuția lucrării, nu primea chezășie.

Freiwald a predat sarcina realizării monumentului către inginerul rus Mihail Singurov, dar nici acesta nu a reușit să o termine, neputând să aducă blocurile de piatră de la Șcheia. În vara anului 1841, domnitorul l-a numit ca executant pe Gheorghe Asachi, care a reușit să aducă pietrele de la Scheia și leii din cariera Iacobeni „cu cară mari, mocănești trase de multe perechi de boi”, iar astfel monumentul a fost finalizat.

În aceeaşi zonă, descinzând parcă din veşnicia şi frumuseţea fără de seamă a ţinuturilor Luceafarului – se află teiul, vestitul tei al lui Eminescu. Înfruntând deceniile care i-au nins în plete şi i-au adaugat noi şi noi cercuri în trunchi, el veghează şi azi, ca şi în veacul trecut, paşii, visele şi şoaptele îndrăgostiţilor ce-i poposesc în preajmă.

“M-am apropiat de teiul lui Eminescu şi stând pe una din bănci, la umbra lui – mărturiseşte unul dintre memorialiştii vremii, Mihai Şerban – am ascultat galopul rimelor şi ritmurile din poeziile lui, pe care le ştiam pe dinafară. Când m-am putut rupe de vraja lor, am pornit mai departe…”

De la marginea grădinii, începeau în vremurile trecute viile, vestitele vii ale boierilor. Erau podgoriile în locul cărora s-au ridicat clădiri, parcuri şi monumente care au sporit, în timp, nota de originalitate a Iaşului.

comments