Iașii înseamnă și trebuie să însemne pentru țară și neamul românesc mai mult decât un simplu oraș, pentru că el poartă încă urmele și mărturiile tuturor actelor mari și faptelor bune ale strălucitilor domnitori ce i-a avut Moldova, ale multor boieri vechi de seamă, ale marilor mitropoliți și ale multor mari cărturari și dascăli; prin el s-a realizat unirea de la 1859, în urma jertfei de sine ce a facut, despuind-se de tot ceea ce înseamna foloase și avantaje ale unei capitale de țară, fără să-i pese de pierderile și ruina cărora era sortită să le cadă pradă, chiar dacă ar fi fost să crească iarbă pe ulițele Iașului, după cum a rostit așa de frumos și de hotarat Mihail Kogalniceanu, simbolizând în aceste cuvinte celebre, spiritul de jertfă caracteristic moldoveanului.
Iași? Teiul lui Eminescu din Copou, Palatul Culturii și Teatrul Național, Trei Ierarhi, Casa de piatră a lui Dosoftei, prima universitate din țară, prima pinanotecă și prima grădină botanică, toate locurile prin care au răsunat hohotele de râs ale lui Ion Creangă, în tovărășia dureros de dulce a bibliotecarului de geniu. Toți cei care au venit la Iași pentru a-și căuta un rost, au intrat în stăpânirea umbrelor unui trecut ilustru, cu o mare densitate culturală, de unde se hrănește, oricare i-ar fi chipul, prezentul.
Nu este colț din vechiu Iași care să nu evoce vreun eveniment memorabil, vreun personaj, vreo operă, vreo dramă – sau să nu fi stimulat în vreun fel mitologii locale, de unde constatarea, reformulată de G. Topârceanu, că aici „fiecare piatră vorbește de trecut”.
„Dacă din intâmplare faci o plimbare sentimentală pe colinele care încng Iașii la apus; dacă-ți dai osteneala să urci până la felurite mănăstiri, dacă te oprești la câțiva pași dedesubtul ruinelor palatului Ipsilanti, căzut în zorii lui ca și stăpânii, uimirea ce te cuprinde e mare, pe cât de frumoasă e panorama pe care o desfășoară Iașii. Poetule, ascute-ți creionul; artist, pregătește-ți penelul…” Alecu Russo