Motive pentru care îl numim și astăzi „Kilometrul zero al culturii naționale” sau „Templu al culturii românești”

Din Podu Roş, de la Biblioteca Central Universitară „M. Eminescu”, din Copou ori de pe dealul Buciumului, de oriunde te-ai afla, vezi Palatul Culturii. Masiv, cu două etaje largi, înalte, cu turn cu ceas şi decoraţiuni exterioare deosebite este, fară doar și poate, emblema Iașului.

Palatul Culturii, recunoscut ca efigie a orașului Iași, a fost construit în stil neogotic și reprezintă una dintre ultimele expresii ale romantismului în arhitectura oficială. Ridicat între 1906-1925, este creația cea mai însemnată a arhitectului roman I.D. Berindei.
Deși nu este construit peste temelii antice, după cum se presupunea la începutul secolului al XX-lea, Palatul se înalță, în mare parte, peste ruinele curții domnești medievale, menționate documentar în 1434. Au fost folosite, parțial, și temeliile vechiului palat (neoclasic) din vremea voievodului Alexandru Moruzi (1806-1812), refăcut de Mihail Sturza (1841-1843) și demantelat în 1904. De la aceasta construcție a moștenit Palatul legenda celor 365 camere, corespunzătoare zilelor anului.

Însă, Clădirea avea 299 de camere, 40 dintre acestea fiind locuite de cei care lucrau în Palatul Justiţiei. De asemenea, existau câteva încăperi la demisol, unde erau aduşi deţinuţii şi inculpaţii înainte de intrarea în sala de judecată.

Clădirea inaugurată pe 11 octombrie 1925 a servit drept Palat Administrativ și de Justiție până în 1955, când a fost destinat găzduirii unora din cele mai de seamă instituții culturale ale orașului Iași, reunite astăzi sub denumirea de Complexul Național Muzeal „Moldova” Iași, respectiv:

Muzeul de Istorie al Moldovei;
Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”;
Muzeul de Artă;
Muzeul Etnografic al Moldovei;
Centrul de Cercetare şi Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural.

Ceasornicul din turnul Palatului Culturii

Pe lângă arhitectura de excepție, ceasornicul din turnul Palatului Culturii a contribuit în mod deosebit la faima clădirii. Acesta moștenește amintirea orologiului instalat în turnul porții Curții Domnești la 1728 și care a dat, multă vreme, ritmurile orașului.

Instalarea unui orologiu cu carillon este în sine o opțiune romantică, întrucât construirea acestui gen de mecanisme se afla în ultima fază de evoluție istorică. Aceasta era o idee retro, în acord cu spiritul clădirii.

Ceasornicul Palatului este un orologiu cu trei cadrane, având diametrul de 3,24 m. Acele ceasului măsoară 1,25m și respectiv 0,90 m. De la mecanismul central, mișcarea este transmisă prin axuri și grupuri de roți dințate conice, acelor celor trei cadrane ale ceasornicului. Mecanismul se încărca automat, la 12 ore, cu ajutorul unei greutăți de 120 kg, ce se ridica la o înălțime de 8 m. Printr-un sistem ingenios, ceasornicul din turn acționa în mod sincron 25 de ceasuri aflate în diverse săli ale Palatului; acestea au dispărut în timpul războiului. La fiecare oră exactă, orologiul din turnul Palatului Culturii cântă „Hora Unirii”. Melodia, înregistrată pe un tambur cu diametrul de 35 cm, printr-un număr de 69 de știfturi, este redată de un sistem de opt clopote acordate, care alcătuiesc mecanismul carillonului, aflat la etajul al patrulea al turnului.

Vitraliile cadranelor ceasului erau decorate cu cele 12 zodii. Potrivit arhitectului I.D. Berindei, cei doi oșteni, pictați în frescă şi care străjuiesc ceasul, sunt plăieșii lui Dragoș Vodă, descălecătorul Moldovei.

Primul Război Mondial și anii grei ce au urmat au amânat realizarea finisajelor, pentru mai mulți ani, făcând ca inaugurarea oficială să aibă loc abia la 11 octombrie 1925, în prezența familiei regale, regele Ferdinand și regina Maria.

Un lucru mai puţin cunoscut, consemnat în documentele vremii ţine de noaptea în care s-a inaugurat Turnul cu ceas al Palatului ieşean. „Noaptea de 11-12 octombrie 1925, Berindei şi cei doi fii ai săi şi-au petrecut-o în turnul palatului, încercând să regleze ceasul. Şi toată noaptea nu s-a auzit decât Hora Unirii în tot Iaşul. Toată lumea se întreba ce se aude şi ce se întâmplă.

La etajul I, la fațada centrală, se află „Sala Voievozilor”, cu picturi în stilul frescelor medievale din ctitoriile Moldovei, așezate în chenare de epocă. Picturile au fost executate de Ștefan Dimitrescu și de elevii săi.

Tot la etajul I se află sala „Henri Coandă”, ale cărei lambriuri au fost executate după un proiect al marelui savant.

I.D. Berindei, arhitectul absolut

Cel care a gândit şi a proiectat imensul Palat al Culturii din Iaşi a fost bucureşteanul I. D. Berindei, unul dintre cei mai bine cotaţi arhitecţi ai începutului de veac XX. Berindei provenea dintr-o familie de arhitecţi, cu vădite simpatii liberale, fusese şcolit la Paris, călătorise mult prin ţările Occidentului şi avea un bogat repertoriu de schiţe realizate sub impulsul a tot ceea ce văzuse frumos în arhitectura vestului Europei. Arhitectul a fost puternic influenţat de stilul clădirilor din Franţa, unde a petrecut 9 ani de zile. Palatul ieşean fiind inspirat din stilul arhitectural al Palatului de Justiţie din Paris.

Structură de rezistenţă fără strop de beton

Un alt aspect inedit, ce ţine de priceperea şi rigurozitatea cu care atât arhitectul, cât şi constructorii înţelegeau să-şi facă meseria, constă în modul original în care a fost construită structura de rezistenţă a palatului.

Afectat de cutremurul din 1940, Palatul a funcționat în timpul celui de-al doilea război mondialdrept cazarmă a trupelor germane și ulterior, sovietice.Podul palatului era făcut integral din lemn ignifugat. Începând din anul 1975, planșeul de lemn al ultimului etaj a fost înlocuit cu unul de ciment, turnat în plase de oțel, lucrare parțial terminată în martie 1977, când a avut loc cutremurul cel mare. Ca o cheie de boltă, noul planșeu a susținut monumentul, fiind afectate în schimb, planșeele de la etajul I, zidăria, ornamentele și stucaturile. Se presupune că problemele pe care clădirea le are în prezent, sin punct de vedere al rezistentei, sunt din cauza acestei placi de beton, mai grea decât a fost prevăzut în proiectul iniţial al arhitectului Berindei.

Desfăşurat, palatul ocupă o suprafaţă de 26.000 metri pătraţi. Pentru a-i asigura suficientă mobilitate în cazul producerii unui cutremur, Berindei a proiectat o singură fundaţie fixă, celelalte fiind turnate pe o pătură din prundiş şi nisip, astfel încât, clădirea să se poată „mişca“. S-a folosit lemn în toată clădirea. Berindei n-a folosit strop de beton, ca la cutremure clădirea sa aiba stabilitate.

Sistem centralizat de încălzire şi electrificare

Sistemul de încălzire al uriaşei clădiri a fost una dintre marile realizări ale proiectantului. Planul a fost bine gândit şi întocmit, astfel că instalaţiile au rezistat multă vreme. Mai mult, modelul instalaţiilor a fost unul ingenios, surprinzând prin noutate şi eficacitate şi în prezent. Este acelaşi sistem care există şi la Palatul Peleş. Adică, de încălzire şi de curăţire a aerului, în acelaşi timp. În sălile mari erau rozete instalate pentru aspirarea prafului, prin care intra aer curat. Toată tubulatura era prin pereţi, iar în subsol exista o sală cu filtre din cărbune în care aerul era curăţat.

Încălzirea se făcea în sistem de centrală termică. În acest sens municipalitatea ieşeană a înregistrat o premieră absolută, pentru că în 1926, imediat după inaugurarea palatului s-a dat în folosinţă şi prima centrală termică de până atunci.

Proiectanţii au luat în calcul, chiar dacă erau acte de pionierat, toate aspectele unui trai civilizat. Astfel, palatul beneficia de un rezervor de apă, cu o capacitate de 500 de litri, pentru uzul clădirii.